“Aurul negru” românesc in contextul pregătirii Europei de război.

  “Aurul negru” românesc in contextul pregătirii Europei de război.

            In anii 1938 si 1939 şi in lunile premergătoare celui de al II lea război mondial, petrolul atinsese cote maxime de interes fiind “motorul” din spatele armatelor statelor europene. Potrivit unor statistici europene, România deţinea 2,2% din producţia mondială de ţiţei brut, fiind al şaselea, producător din lume şi al doilea din Europa, după S.U.A, U.R.S.S, Venezuela, Iran-Bahrein şi Indiile Olandeze. In ciuda garanţiilor oferite de Marea Britanie, României la 13 aprilie 1939 şi a acordului economic incheiat la 11 mai 1939, guvernul britanic incercând să prevină izbucnirea unui război local intre România şi vecinii ei care făceau presiuni tot mai puternice ca Bucureştiul să facă anumite concesii teritoriale, a incercat să inducă autorităţiilor române o mai mare permeabilitate in discutarea retrasării graniţelor de vest şi sud-est ale României. Lordul Halifax considera că dacă pretenţiile Ungariei şi Bulgariei erau indeplinite atunci ele nu ar mai fi dorit să impărtăşească cauza Germaniei. Marea Britanie era interesată de soarta industriei petroliere româneşti deoarece in contextul in care Wehrmachtul depindea in mari proporţii de petrol, era vital ca Londra să nu permită Germaniei achiziţionarea unor cantităţi mari de petrol sau produse adiacente. După momentul Tilea, in care România captase in mod intens atenţia Londrei, petrolul românesc reuşise să facă acelaşi lucru dar cu un grad de risc mai mare şi cu un timp de reacţie mai scurt din partea oficialilor britanici. In planurile britanice petrolul românesc era considerat un excelent inlocuitor celui ce venea dinspre golful Persi. Mareşalul Petain preciza că “principala preocupare a naţiunilor” era asigurarea “mijloacelor materiale caracterizate prin viteză şi putere” toate aceastea funcţionau pe bază de derivate ale ţiţeiului. Un publicist, comentand importanţa petrolului la nivel mondial spunea că “primul conflict mondial a pus in lumină importanţa decisivă pe care a caştigat-o petrolul in viaţa modernă. Ce de-al doilea a demonstrat că el a devenit sângele insuşi al războiului.”

        

Marea Britanie deţinea in România acţiuni semnificative la societăţi petroliere importante precum “Astra Română”, “Steaua Română” sau “Unirea” iar impreună, reprezentanţii Franţei şi Angliei controlau ¾ din producţia şi exporturile româneşti de petrol. In ceea ce priveşte investiţiile statelor democratice Occidentale, Franţa, Marea Britanie, Olanda şi Belgia in industria petrolieră, acestea investeau aproximativ 45% faţă de 3% şi 0,2 ale Italiei şi respectiv Germania. Londra a coordonat acţiuniile şi poziţiile acestor societăţi in aşa fel incât ele să nu fie direcţionate in sprijinirea economiei şi efortului de război al Germaniei. Statutul Marii Britanii a impus chiar inainte de izbucnirea celui de al II lea război mondial, să oprească importurile germane de materii prime din Romania şi blocarea tranzitului acestora către Germania. Foreign Office-ul il insărcinase pe ministrul britanic de la Bucureşti, Sir Reginald Hoare să abordeze problema petrolului românesc cu regele Carol al II lea. Astfel pe 1 aprilie 1939 diplomatul englez s-a intâlnit cu suveranul român şi l-a informat de ingrijorarea Marii Britanii privind destinul resurselor de petrol româneşti in cazul unei invazii germane. Regele român i-a răspuns omologului său că a pus problema petrolului intr-un fundal greşit deoarece “ipoteza pe care a emis-o insemna că toată ţara e cotropită, interesul lor, tot atât cât şi al nostru, este să nu ajungem aici.”

         In cadrul Foreign Office-ului predomina teama că Germania urma să-şi asigure cu forţa rezervele de petrol ale României. Din acest motiv Foreign Office-ul trebuia să ia măsuri rapide şi concrete pentru a garanta siguranţa petrolului românesc. In această situaţie, ministrul britanic de la Bucureşti, Reginald Hoare transmitea la Londra că o asistenţă militară eficientă României trebuia să implice o armată de 100000 de militari şi acompaniată de raiduri aeriene din Cipru. Serviciul militar de informaţii britanic concluziona in urma unor rapoarte periodice intocmite in perioada 1938-39’ că petrolul României era extrem de tentant pentru Hitler şi lua in considerare distrugerea puţurilor de petrol şi blocarea rutelor de aprovizionare de pe Dunăre şi a căilor ferate. Maiorul Laurence Grand, maiorul Montague Chidson, maiorul Mills Jeffries şi locotenent colonel Colin Gubbins erau membrii secţiei D, creată de Serviciul militar de Informaţii britanic, ce avea ca obiectiv intreprinderea unor acţiuni cu caracter subversiv in România in cazul in care ţara intra sub dominaţie germană. Incă din primăvara anului 1939 Londra a propus  Bucureştiului un plan de distrugere a instalaţiilor petroliere, regele Carol al II lea dându-şi acordul prealabil insă preciza necesitatea compensarea acestor actiuni cu armament şi bani. Marea Britanie trimisese incă din iunie 1939, trei specialişti in România, supervizaţi de maiorul John Holland, având ca obiectiv elaborarea unui plan in problema petrolului românesc. Aceştia considerau că eventualele acţiuni trebuiau să urmeze 3 direcţii principale: prima avea in vedere distrugerea exploatărilor petroliere in colaborare cu Statul Major Român şi cu unităţi ale armatei române, a doua viza participarea unor ingineri specialişti britanici, asistaţi de subunităţi de genii, la distrugerea parţială a instalaţiilor petroliere şi a treia urmărea distrugerea liniilor de transport şi comunicaţii care puteau fi utilizate pentru livrarea petrolului către Germania. Primul ministru român Armand Călinescu nota pe 8 august 1939 că “România dacă va fi atacată spre a i se lua cu forţa bogaţiile ei, in special petrolul poate fi luat, apoi, atunci, România nu ezita să distrugă puţurile ce le are.” Spre sfârşitul lunii august 1939, reprezentanţii Marii Britanii şi Franţei aveau un plan de rezervă pentru distrugerea rezervelor de petrol româneşti, care nu implica avizul autorităţiilor de la Bucureşti.