N.A.T.O

N.A.T.O

Organizaţia Atlanticului de Nord (N.A.T.O) a luat fiinţă prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington în ziua de 4 aprilie 1949, formată din ţări independente, având ca interes comun menţinerea păcii şi apărarea propriei libertăţi prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva statelor membre. Alianţa, in esenta, este o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabilie cu alte ţări. Principiul fundamentul al organizatiei este de auto-aparare si nu are un statut de agresiune sau tipare care sa urmareasca expansiune teritoriala prin folosirea fortei. Prezentul de altfel a demonstrat ca forta militara este insuficienta in razboiul modern fara folosirea codata a psihicului, prin varii forme de manipulare culturala sau politica.

Membrii fondatori ai NATO sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, care s-au angajat să intervină în apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare. Prin conectarea Americii de Nord la apărarea Europei Occidentale, Alianţa a demonstrat că orice tentativă coercitivă politică sau militară la adresa Europei Occidentale ar fi sortită eşecului. In acelaşi timp, aceasta punea bazele integrării şi interdependenţei politicilor naţionale în domeniul apărării.

Prin intermediul Alianţei, Europa Occidentală şi America de Nord nu doar că au apărat reciproc independenţa, dar au şi atins un nivel de stabilitate fără precedent. Inr-adevăr, securitatea asigurată de NATO a fost descrisă ca „oxigen de prosperitate”, care a pus bazele cooperării şi integrării economice europene. La începutul anilor `90, aceasta a contribuit, de asemenea, la terminarea războiul rece şi, odată cu ea, la sfârsitul divizării Europei.

Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în regiune. Valorile comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune să le apere sunt democraţia, drepturile omului şi respectarea legilor.

Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamnetului comun şi al cooperării reciproce între statele suverane, în scopul asigurării indivizibilităţii securităţii pentru toţi partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naţionale în confruntarea cu provocările la adresa securităţii.

Forţele de care are nevoie NATO trebuie să fie gata în orice moment să rezolve orice situaţie care se poate ivi în arealul Alianţei sau în proximitatea acestuia. Alianţa este o forţă care se adaptează rapid împrejurărilor strategice, întrucât ea are mari responsabilităţi. Ea trebuie să fie în măsură să intervină decisiv, cu mandat ONU, pentru prevenirea războiului, menţinerea păcii şi soluţionarea crizelor şi conflictelor.

NATO trebuie să facă faţă oricărei situaţii de criză, de la războiul nuclear, la războiul de diversiune, de la războiul clasic, dus pe suprafeţe uriaşe, la războiul geofizic sau cel declanşat împotriva terorismului, de la urgenţe civile şi militare, la calamităţi şi dezastre. Alianţa formulează cerinţa categorică de a avea forţe şi capabilităţi superioare tehnologice, agile, flexibile, cu capacitate de luptă ridicată pentru a face faţă oricăror ameninţări, de oriune ar veni ele.

NATO acordă în procesul de transformare o atenţie cu totul deosebită strategiei forţelor şi strategiei mijloacelor, în gestionarea crizelor şi conflictelor şi în menţinerea sau impunerea păcii. Exigenţele NATO sunt următoarele: realizarea capacităţii de a răspunde prompt la orice fel de ameninţări şi de a trata în mod adecvat toate situaţiile de criză, indiferent că ţin sau nu de Articolul 5; crearea de forţe şi capabilităţi pregătite pentru orice nivel de misiune din sfera celor acceptate de NATO; capacitatea de a contribui semnificativ la operaţiuni militare asumate de alte organizaţii, în special UE; abilitatea de a face faţă actualelor şi viitoarelor provocări de securitate. Alianţa se transformă şi se modernizează tocmai pentru a deveni, deopotrivă, nucleu şi structură de rezistenţă în configurarea pilonului de apărare şi securitate în noua eră a societăţi de tip informaţional. Deocamdată, NATO rămâne baza apărării colective şi forumul esenţial de consultări în ceea ce priveşte securitatea europeană şi cea a Americii de Nord, care, împreună cu Uniunea Europeană, asigură întreaga gamă de mijloace necesare gestionarării crizelor.

Politica de securitate a Alianţei se bazează pe trei componente complementare, respectiv dialogul, cooperarea şi menţinerea unui potenţial comun de apărare. Fiecare din aceste elemente  trebuie să permită sau să prevină rezolvarea paşnică a crizelor.

Din când în când, în momentele hotărâtoare pentru istoria NATO, Alianţa se întruneşte la nivel înalt, cu participarea Sefilor de Stat şi de Guvern. Prezenţa primilor miniştri şi a preşedinţilor, precum şi participarea lor directă la procesul de adoptare a deciziilor prin consens, amplifică importanţa publică a unor astfel de întuniri şi le conferă o mai mare satisfacţie istorică.

Unii din pilonii durabilităţii NATO este procesul său de luare a deciziilor, bazat pe consens. Aceasta înseamnă că toate deciziile trebuie să fie adoptate prin unanimitate. Astfel, este nevoie adesea de consultări şi discuţii îndelungate înainte ca o decizie importantă să poată fi formulată. Deşi acest sistem poate apărea unui obserator din exterior ca fiind lent şi dificil de gestionat, ele are două avantaje esenţiale. In primul rând, atunci când o decizie este adoptată, ea are sprijinul total al tuturor statelor membre şi beneficiază de angajamentul acestora de a o pune în practică.

NATO nu dispune de forţe armate proprii. Majoritatea forţelor disponibilizate pentru NATO rămân sub comandă şi control naţionale depline până în momentul în care ele primesc acordul statelor membre de a-şi asuma atribuţii pornind de la apărare colectivă la misiuni noi de tip menţinere a păcii. Structurile politice şi militare NATO asigură planificarea necesară în procesul de asumare, de către forţele naţionale, a responsabilităţii pentru astfel de misiuni, precum şi angajamentele organizatorice pe baza cărora funcţionează comanda, controlul, pregătirea şi exerciţiile comune ale forţelor.

NATO şi-a dovedit până în prezent cu succes rolul de catalizator în procesul generării de forţe multinaţionale eficiente – precum SFOR in Bosnia Herţegovina si KFOR in Kosovo – capabile să asigure implementarea acordurilor de pace si sa puna bazele stabilitatii viitoare in zonele de conflic aflate pe teritoriu euro-atlantic.