Politica Foreign Office-ului in Europa de Sud-Est

   Politica Foreign Office-ului in Europa de Sud-Est

         Istoricul grec Tucidide cand a scris Războiul Peloponeziac afirma că “cei puternici fac ceea ce au puterea să facă iar cei slabi suferă ceea ce trebuie să sufere” , Europa interbelică era u impartită in criterii asemănătoare dar mascate in Mari Puteri cu interese generale şi state mici cu interese limitate, o clasificare stabilită dupa primul război mondial la Versailles in 1919. Pe continentul European, Marea Britanie şi Franta reprezentau democratiile occidentale care vegheau asupra ordinii stabilite la Paris, actiune ce le situau intr-o cursă diplomatică cu statele revizioniste Germania, Italia, Ungaria care doreau şi actionau cu toate puterile lor pentru a redesena teritorial harta Europei.

        In 1938, Imperiul britanic reprezenta aproape 25 % din suprafata ocupată de uscat a Terrei, de altfel era un sistem eficient al cărui tel era mentinerea păcii europene. Puterea comercială a Marii Britanii rivaliza cu cea a Statelor Unite ale Americii, avand o economie ce se baza pe relatiile stranse intre coloniile si dominioanele sale. Totusi comparand Marea Britanie cu Rusia, Germania şi Franta , ea avea o armată terestră relativ mică iar Statele Unite ale Americii şi Japonia detineau o flotă numeroasă puternică atat ca tehnică cat şi ca eficientă. De altfel Anglia nu mai era protejată de mare ca in trecut, deoarece evolutia aviatiei permitea ca bombardiere inamice să treacă peste Canalul Manecii si să atace oraşele britanice.

        In această perioadă Ministerul de Externe  dobandise o influentă decizională fără precedent in cadrul guvernului englez , doar primul ministru era un factor ce putea intoarce o hotărare a şefului de la Foreign Office. Parlamentul care reprezenta opinia publica era mai degrabă interesat de rezolvarea problemelor interne decat de orientarea politicii externe, care depindea de diplomatia de cariera din cadrul ministerului de externe ce avea o traditie respectată in intreaga lume.

        Sediul Foreign Office-ului situat in strada Downing  numarul 10 era resedinta ministrului de externe britanic din Londra. Foreign Office-ul functiona in conjunctură cu Serviciul diplomatic din toate tările lumii , acolo unde Marea Britanie avea interese şi relatii stabilite prin tratate. Această institutie poate fi interpretată drept “creierul” aparatului politicii externe britanice iar ambasadele actionau asemenea unor “legături neuronale”. Ambasadorii trimiteau la Londra rapoarte şi note informative cu privire la situatia internatională şi cum aceasta putea afecta pozitiv sau negativ interesele Angliei. Cele mai importante delegări diplomatice includeau ambasadele de la Roma, Berlin, Paris, considerate că apartineau unui “cerc intern”.

        Istoricul D.C Watt a identificat două elemente ce influentau linia generală a Foreign Office-ului: primul era reprezentat de birocratia ce era pusă in serviciul marilor coorporatii a căror “cooperare era necesară in implementarea decizilor politicii externe”. De altfel in această categorie poate fi inclusă şi tensiunea ce exista intre Foreign Office şi Trezorerie. Al doilea element era reprezentat de grupurile variate de consilieri militari ce includeau ataşatii militari din intreaga lume.

        Pană in vara anului 1938 Marea Britanie se multumea ca Franta să detină intaietatea in relatiile diplomatice cu statele din estul Europei, implicarea sa luand forma aprobării strategiei franceze din zonă. Această libertate acordată Frantei a dus la crearea Micii Intelegeri şi a Intelegerii Balcanice , organizatii ce aveau ca scop mentinerea statu-quoului teritorial hotărat in 1919-1920 la Conferinta de pace de la Paris. Romania ocupa un loc insemnat in aceste două organizatii regionale ce urmareau prin politica promovată să asigure pacea in sud-estul şi centrul Europei precum şi stăvilirea unor posibile dorinte de revanşa a statelor invinse din primul război mondial.

        Marea Britanie reprezenta după cum declara Winston Churchill in cadrul unui dineu la care a participat şi Grigore Gafencu, “o civilizatie cu un regim in care Parlamentul face legile, iar tribunalele independente le aplica , in care autoritatea care guvernează se supune cutumelor bine stabilite şi vointei poporului astfel cum este ea exprimată in Constitutie şi in care poporul are respect fată de legi şi simtul continuitătii”. 

Din perspectiva lui Churchill evolutia Germaniei după venirea la putere a lui Adolf Hitler şi instalarea regimului national-socialist trebuia să fie tinută sub control deoarece era o tară cu o formă de guvernare care ducea o luptă impotriva tuturor garantiilor considerate in Anglia drept esentiale pentru securitatea indivizilor şi a natiunilor.  

        Cumplitele pierderi umane suferite de Marea Britanie in timpul primului război mondial i-au determinat atat pe politicieni cat şi opinia publică să se teama de perspectivele unui nou război. Guvernul lui Neville Chamberlain a fost preocupat să asigure Angliei in cazul izbugnirii unui razboi, o apărare corespunzatoare, pe măsura importantei sale in lume. Politica de apărare a Regatului Unit avea patru obiective majore : securitatea Marii Britanii, protejarea principalelor drumuri comerciale, apărarea Imperiului şi disponibilitatea de a coopera la stategia de pace organizată de aliatii Marii Britanii.

        In 1938 Germania aloca 16,6 % din productia totală domeniului militar in timp ce Marea Britanie şi Franta doar 7%. Pentru a caştiga timp să recupereze distanta fată de Germania in cursa inarmării, primul ministru britanic Neville Chamberlain promova un program de pacificare a Europei, ce presupunea resetarea unor eventuale resentimente şi remodelarea securitătii pe continentul european bazată pe increderea reciprocă intre state pe principiul nationalitătilor.

        Pană in 1938 diplomatia engleză nu a avut o strategie bine conturată cu privire la modul cum ar trebui să evolueze relatiile sale cu Romania, Polonia şi celelalte state membre ale Intelegerii Balcanice şi a Micii Intelegeri. Acest se datora faptului că in zona statelor est europene Franta era cea care avusese relatii traditionale şi era  liantul direct către Occident.  In octombrie Sir Alexander Cadogan, subsecretar de stat permanent la Foreign Office sublinia necesitatea ca Marea Britanie să “elimine pierderile din central şi estul Europei, să lase Germania, dacă va reusi, să-şi găsească acolo spatial vital, acel Lebensraum evocat de Hitler in Mein Kampf, de aceasta ea trebuia să-şi consolideze in regiune, statutul de putere economică dominantă”. Dorinta Angliei era ca prin această actiune să se apropie de Germania, acest deziderat fiind unul din obiectivele politicii externe britanice chiar şi după instaurarea din 30 ianuarie 1933 la putere a lui Adolf Hitler. Foreign Office-ul urmarea cu atentie “să nu inchidă uşa tratativelor cu cel de al III lea Reich” şi să inlăture orice ocazie prin care Anglia ar fi fost obligată “să ia angajamente noi pe continent”. Pe această linie venea şi declaratia ziaristului britanic Wickham Steed ce spunea că “Marea Britanie nu vrea să mai raspundă de securitatea unor popoare continentale ale caror relatii politice nu le controlează.”

       In cadrul situatiei internationale anilor premergători celui de-al II lea război mondial, Europa Centrală şi de Sud-Est devenea un teren de luptă diplomatică intre statele revizioniste şi democratiile occidentale. Politica expansionistă promovată de Hitler avea ca obiectiv aservirea statelor din jurul Germaniei din punct de vedere economic, politic şi care trebuiau  să devină “baza de fier” al unui bloc ce trebuia să aibe o “politică, o economie şi o armată proprie” subordonată Berlinului. Cercurile conducatoare din Romania s-au orientat spre o politică externă ce avea ca scop mentinerea, apărarea integritătii şi independentei nationale impotriva expansiunii influentei germane şi a statelor sale de presiune Ungaria si Bulgaria. Pentru a reuşi in acest demers diplomatia romanească a incercat să intarească relatiile cu Marea Britanie singura mare putere capabilă să ofere asistenta necesară.